de Zeno Daniel Sustac
Editura CREATOR
“Cititul în Alandalia avea o singură regulă și cu toții o cunoșteau. Școlarii aveau voie să citească doar dacă stăteau în cap. La propriu. Când își abăteau ochii de la literele cărților, era obligatoriu ca lumea să fie întoarsă cu susul în jos.”
Pentru neobositul băiat de unsprezece ani, presiunea era un lucru obişnuit.
O resimţea zi de zi la şcoală.
Cu toţii puneau presiune, de la asistenţi, la oamenii de serviciu, la profesori sau directori. Acesta era rolul principal al şcolii. Cu cât rezistai unei presiuni mai mari, cu atât erai mai apreciat în Alandalia. Întorsograma şcolară nu era doar neprietenoasă, era de-a dreptul urâcioasă. Îţi punea piedică, te trăgea de păr, îţi dădea mâncărimi la subraţ. Trăgea după tine pe ascuns fie cu un elastic dureros, fie cu o praştie enervantă. Sâcâitoarea adunatură de informaţii şi idei obişnuia să arunce cu nisip în direcţia ochilor. Îţi trăgea ciuble, dădea cu ciocanul la rotulă, te strângea binişor de gât, îţi turna apă rece după cap, te călca pe degetul mic de la picior, îţi lipea gumă de mestecat în păr. Îţi punea piuneze pe unde prindea, până şi acasă. Trebuia urmată la milimetru.
“Teme în exces, cât mai mult şi cât mai des” şi “Memorez, deci exist” erau principiile de bază ale şcolii alandala. Ce nu apărea în programă nu exista. Atrăsese până şi părinţii de partea sa: după presiunea de la şcoală urma perpeleala de acasă.
Temele pentru acasă aveai impresia că sunt pentru generaţia viitoare, nu pentru ziua următoare, într-atât erau de multe. Iar în Alandalia mult însemna, automat, şi bine.
Cartea Alandalia poate fi comandată pe libris.ro.
